Pentru cei care plagiaza

N-am vrut să scriu ce vrea lumea să citească. N-am căutat să mă fac citită și am preferat să stau la locușorul meu. Cu zile mai bune și zile mai goale. Cu toate că-mi doream ceva. Voiam să adun întraga mea ființă într-o carte simplă, o cartea a mea. Și totuși, oamenii au grijă să distrugă. Ce e rău mai puțin, ce e bun laolaltă. Și așa a apărut starea mea de neputință și de neînțelegere față de acei oameni care iau ce nu le aparține. Din grosolănie, lipsă de respect sau nepăsare. Eu n-am vrut să fiu văzută măcar. N-am vrut să devin o mașină de scris care a uitat să simtă. Era un locușor al meu în care, fără vreo invitație, oamenii au început să mă citească și chiar sa ma înțeleagă. Și totuși, nu puțini au fost cei care și-au permis să fure o bucată din sufletul meu ca să impresioneze, ca să arate că au și ei ceva de spus. Multe motive și nici unul plauzibil pentru mine…

Reclame

Pînă nu încerci nu afli

Pînă nu încerci nu știi. Ce-ai fi pierdut sau cîștigat. Ce-ai fi putut vedea și ce-ai fi putut alege. Pînă nu încerci nu știi dacă ești unde trebuie să fii sau mai trebuie să cauți. Pînă nu încerci una sau alta rămîi pe loc. Fără să cazi dar fără să poți sta singur pe picioarele tale. Toate au un preț, chiar și încercările. Pentru că unele te ridică pe culmi, în timp ce altele te aruncă la pămînt. Că nu ai avut curaj pînă la urmă sau deloc.

Pînă nu încerci nu crești. Pînă nu ai curaj nu poți vedea ce se află dincolo de acel zid. Construit din frici și oameni care pun bețe în roate. Pînă nu încerci nu știi unde duc acele drumuri de nestrăbătut. Nu știi că există ceva mai bun dar și potrivit pentru tine.

Pînă nu încerci nu afli. Ce-ar fi trebuit să lași în urmă sau ce-ar fi trebuit să prețuiești mai mult. Că e vorba de timp, de-un om sau de o convingere personală. Nu afli ce-ar fi trebuit să cauți mai devreme sau ce-ar fi trebuit să pierzi mai tîrziu.

Pînă nu lași deoparte tristețile nu știi că viața poate fi privită cu alți ochi. Că tot ce e greu pe suflet se lasă afară sau se pune în ultimul rînd. Pînă nu ai curaj să spui ce te doare, e greu să scapi de nesiguranțe și noduri în gît. Că e vorba despre un motiv mare cît un munte sau mică cît o fărîmă de nisip.

Pînă nu încerci nu afli. Care e prețul la toate și care e prețul tău; cum e corect și cum e greșit… Și dacă pierzi mai multe tot așteptînd în zadar acea șansă? Și dacă acea șansă e chiar în fața ta și tu nu i-ai deschis ușa?

Avem tot timpul din lume…

Avem tot timpul din lume. Mi-a spus și el, ea și multă lume. Avem tot timpul din lume să ne bucurăm de ce e al nostru, de ce am adunat și am pus deoparte, au spus ei. N-am înțeles însă cum merge fraza asta și nici de ce ar trebui s-o facă. Nu vedeam de ce să fac uz de scuza asta ieftină. Și-apoi mai este o vorbă bună care îi pune capac: „Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată.”

Adevărul este că, om fi avînd totul pe lumea asta, mai puțin timp. N-avem timp. Nu ni s-a dat chiar tot. Poate doar puțină minte să înțelegem că el nu se oprește pe loc și că nouă nu ne stă în puteri să alergăm după el și nici în fire să-l putem recupera.

N-avem timp. Să ne sunăm, să ne iertăm, să spunem o vorbă bună. N-avem timp să dăm ochii unii cu altii și nici să ne întrebăm unii pe celălalți dacă suntem bine. La ce bun acest timp dacă îl irosim, uneori fără să fim măcar conștienți de asta. Ne măcinăm, ne supărăm și toate trec. Timpul odată cu toate. Să ne spună că ar mai trebui să ne oprim, să ne întrebăm dacă e bine…

N-avem timp. Să ratăm întîlnirile cu oamenii dragi și liniștea adusă de ei. N-avem dreptul măcar să ratăm fericirea cea mare spunînd că există ceva mult mai important în acel moment. Dacă nu e acum, poate să nu mai fie deloc. Și așa se tot scapă din degete iubiri de-o viață sau… se scapă ca printre urechile acului de un om care n-a știut sau n-a putut să ne prețuiască. Să lăsăm timpului loc. Să-i înțelegem tăcerea și semnele lăsate.

N-avem timp să lăsăm pe mîine cuvintele de mîngîiere și dorința de a strînge strîns omul iubit. Mîine-i o ipoteză, azi e un argument solid.

N-avem timp pentru păreri de rău și răutăți sau invidii fabricate. Azi e motivul de a fi fericit, indiferent de ce zace în conștiința sau sufletul tău.

Timpul e o monedă de schimb pînă la urmă, așa că ai grijă de tîrgul pe care îl faci. Dacă îl petreci frumos și el te va lăsa cu acel ceva ce se numește amintire. De pus în ramă sau pe suflet ca să țină de cald.

accepta și mergi mai departe

Unele lucruri pur și simplu trebuie acceptate. Că vrei sau nu. Că e greșit pentru tine sau pentru alții. Că e o victorie sau un eșec repetat. Nu pentru că e scris în stele sau pe-o bucată de hîrtie. Ci pentru că așa e firesc. Ca s-o poți lua de la capăt. De mâine sau cînd vei fi pregătit. Indiferent de ce spune lumea sau acele reguli bătute în cui.

Lucrurile acceptate devin mai ușoare pe suflet. Că e vorba despre o șansă pierdută sau despre una care nu ți s-a dat deloc. Și-apoi, mintea are nevoie de noi direcții. De străbătut, de cucerit, de admirat. După un punct, de obicei, continuă altă pagină sau alt capitol, în cel mai rău caz o pagină goală, nicidecum nu se termină totul acolo.

Acceptă și mergi mai departe! După ce ți-ai plîns de milă sau ai plîns în pernă. După ce te-ai eliberat de întrebări sau răspunsuri primite doar pe jumătate. Lasă deoparte îndoielile care te pun la pămînt și găsește de undeva un motiv de-a merge mai departe. Că e vorba despre același drum sau unul care nu știi unde duce. Caută un loc al tău în care ți-e bine nu pentru că e ușor, ci pentru că îi aparții prin ceea ce ești și poți face. Caută un loc în care vei fi primit cu brațele deschise fără a semăna vreun pic cu lingușeala.

Despre începuturi

Era o zi ca oricare altă. Lipsită de soare, nu și de speranță. Era unul din acele momente în care ar fi vrut să fie auzită. Nu pentru că ar avea ceva important de spus lumii întregi ci pentru că întreaga sa lume se afla într-un haos de-ți părea că nu găsești nici carul cu fîn. Oricît de mult n-ar fi pus lucrurile la locul lor, pe dată ceva își schimba unghiul. De vedere sau de referință. Nu găsea întotdeauna cuvinte potrivite, cu toate că le avea pe toate gata de atac. Sau ca scut de apărare.

A vrut să scrie. Tot ce îi trecea prin cap. Numai că acele cuvinte se încăpăținau să prindă formă pe hîrtie. Își schimbau ordinea, timpul și sensul. Ceea ce credea sau simțea nu se contura nici pe jumătate. Cuvintele nu o ajutau, iar oamenii n-o puteau citi. Nu era o carte obișnuită, dar nici una rară. Era doar una din acele cărți care stau în rîndul al doilea.

Știa că nu este de ajuns să-și dorească. Trebuia ceva mai mult de atît. Rămînea doar să-și dea seama ce anume. Era sigură doar că acest lucru nu se va întîmpla atunci cînd își va propune, la început de săptămână sau de an. Și nici cînd își va fi găsit cîteva ore libere într-o zi aglomerată. Știa că magia, tocmai pentru că așa se numește, va veni oarecum neașteptat și în mod ironic într-un moment care va părea ușor nepotrivit. Și mai știa că lumea ei mică dar plină de miracole mai are nevoie și de puțină inspirație. O doză mică astfel încît să nu strice autenticul.

De undeva trebuia să înceapă, așa că a lăsat deoparte fricile, nesiguranțele și părerile de rău ca să-și îndeplinească visul. Cum ar spune alții, și-a luat inima în dinți. Cu putere și hotărîre. Nu ca să spargă ziduri, ci ca să vindece inimi. Să fie un doctor de care avem nevoie din cînd în cînd cu toții. Că suntem tineri, bătrîni sau copii, de suntem bogați sau săraci, mai avem nevoie și de cuvinte. Nu goale sau frumos aranjate care să ne gîdile orgoliul. De cuvinte adevărate care să ne readucă speranța și să ne aducă pe linia de plutire.

Începuturile pot fi un eșec, dar de undeva trebuie să înceapă numărătoarea.

Despre lumea cu 4 picioare

Văd tot mai multă omenie la animale. Văd o lume completă cu patru picioare care se bucură din toată inima de un colț de pîine, de-o mîngîiere sinceră, de-un loc călduț. Și mai văd oameni. Mari și mici deopotrivă transformati în hiene, cu gura mare și cu niște colți ascuțiți gata să se sfîșie la prima ocazie. Ne facem rău, ne urîm, ne uităm chiorîș unii la alții, judecăm fără drept de apel și ne înveninăm cu propriile noastre gînduri.

Am decăzut în fața lor. Niște ființe necuvîntătoare ne-au învățat mai multe decît acele tomuri prăfuite de pe raft care așteaptă vreun nobel. Ne-au adus cele mai sincere zîmbete și ne-au făcut să ne simțim speciali și importanți. În lumea lor simplă și fără vreun DEX ne-au învățat că nu cuvintele sunt importante; că poți spune mai mult printr-o lăbuță întinsă sau printr-o codiță ce se leagănă decît prin zeci de cuvinte alambicate și fără rost.

Sentimentele nu au o limbă în care să-și găsească sensul. Ele se nasc în noi, cresc, înfloresc sau nici n-ajung să prindă viață pentru că nu le-am dat noi șansa. Ne alergăm unii pe alții ca pe-o haită de lupi. Dispuși să călcăm peste principii, doar de dragul de a fi pe val. Am cam lăsat deoparte bunătatea ca să devenim de fier, imuni la ce ne doare și indiferenți la ceea ce ar trebui să conteze. Niște mașinării cu funcții vitale, dar cam atît. În secolul ăsta se dă lupta petru supraviețuire, mai puțin pentru adevăr și calitate.

Nu toți avem patru picioare sau mai multe, dar avem o inimă. Așa că și unii și alții am putea face viața asta mai frumoasă și mai ușoară. Fără război sau luptă pentru supremație. Poate doar pentru iubire. Să ne dorim să oferim mai mult, să îndrăgim mai mult, să facem fapte bune din nou și din nou.

Din case mici ies oameni mari

Din case mici ies oameni mari. Din case unde respectul s-a ținut la un loc de cinste, iar dragostea a hrănit sufletul, oamenii cresc frumos.  Și asta pentru că nu contează aproape deloc dacă ne naștem într-o casă mică sau mare, mai sărăcăcioasă sau doldora de lucruri prețioase. Ne transformăm în ceea ce gîndim, în convingerile noastre despre un lucru sau altul, devenim suma cărților citite sau a unei realități desprinse din film.

Din case mari ies oameni cu literă mare. Demni de ceea ce sunt și ceea ce au reușit să facă. Cu toate că le-a fost greu, cu toate că nu toate ușile la care au băut li s-au deschis sau chiar li s-a permis să intre. Mîndri că li s-au recunoscut meritele și fericiți pentru că sunt apreciați de cine trebuie. Restul mai că nu mai contează.

Oamenii mari nu se nasc cu stea in frunte. Poate doar cu ceva mai mult noroc decît ceilalți. Și cu multă voință. Să se depășească. Să-i ajute pe cei mai puțin fericiți. Pentru că pot și vor, nu pentru ceea ce va spune lumea. Oamenii mari sunt oameni buni care știu să se bucure de viață și înțeleg că eșecul e o lecție, iar succesul încurajarea pe care o primim de-acolo, de sus.

Oamenii mari sunt sinceri. Pentru că altfel nu știu să fie. Pentru că minciuna are un preț mult prea mare, iar adevărul e mult mai valoros decăt orice altceva. Pentru că asta au sînge. Ei știu să pună punctul pe i și să nu întoarcă moneda decît prentru a vedea fața. Există lucruri mai semnificative decît un reproș sau o vorbă urîtă.

Oamenii mari nu sunt invidioși, necinstiți sau cu gura mare. Ei au mai degrabă zîmbetul pînă la urechi pentru că știu să se bucure de fiece clipă. Iar tot ce li s-a spus, tot ce i-a supărat au lăsat deoparte. Pentru că unui suflet luminos nu-i stă bine cu ură și venin. Nu fac comparații, dar acceptă epitete și metafore bine întemeiate. Pentru că așa e firesc.

Indiferent de unde ești, de care e numele tău sau al părinților, fii un om adevărat, plin de sentimente frumoase, de poftă de viață. Fii un suflet cald care își știe locul. Fii un erou pentru tine și toți ai tăi. Fii versiunea cea mai bună a ta.